I’ll write this post in Romanian. It’s a Romanian problem and there are my Romanian memories. Everything it’s Romanian in it… So…
Au trecut 18 ani de atunci. O viatza de om…
In decembrie acela fara zapada, cu temperaturi de primavara, cand Nicu si Elena au sfarsit (cum poate o meritau) intr-un santz, ciuruitzi de gloantze, chestie pe care n-as fi crezut aproape niciodata c-o s-o apuc, totul era posibil. Totul incepea sa fie posibil…in bine dar si in rau. Au fost vreo 2-3 saptamani in acel decembrie cand aproape oricine ar fi putut sa faca aproape orice. Cineva inclinat sa faca rau (si care nu era in mod prea evident securist sau militzian sau in nomenclatura comunista vizibila) ar fi putut sa-si omoare totzi dusmanii, comod, nepedepsit… sunt care s-au imbogatzit peste noapte, atunci. Sunt destui si cei care, cateva luni sau chiar ani, au stat cu frica in san pentru ca au fost legatzi de regimul comunist.
N-am facut parte nici dintre primii, nici dintre ultimii…Eram, pe atunci, un amarat de profesor de tara, intr-un sat nu departe de Sibiu, om relativ serios, cu copii mici si nevoi mari. Fotograf amator. Jurnalist amator. Pictor amator. “Revolutzionar” amator… daca as fi vrut (ca oricine altcineva cu un buletin de identitate sau bun de gura) as fi putut sa pun mana pe un AK 47 sau pe un pistolet, pe care, la un moment dat, armata le impartea din camioane, la Sibiu. Sibiu, oras martir. 92 de mortzi si peste 300 de ranitzi, se spunea, imediat dupa revolutzie. Acum, dupa 18 ani, numai Dumnezeu din ceruri ar putea spune – daca-si da interesul sa aibe o contabilitate exacta – catzi au murit si catzi au fost ranitzi, atunci, la Sibiu. Eu am avut noroc. Nimeni nu m-a impuscat si, cu toate ca ceva gloantze mi-au fluierat pe la ureche, nici un glontz ratacit (din cele care, zic eu, au facut cele mai multe victime) nu si-a sfarsit traiectoria prin carnurile mele… Nici o multzime nu m-a luat la bataie ca ii fotografiam (cum a patzit un amic, fotograf si el) ba, dimpotriva, au pozat pentru mine. N-am facut rost de nici un AK 47 si nici de alte arme si munitzii – desi, dupa ce luptele s-au terminat (as zice o ora – doua dupa) am vizitat si eu, cu un prieten, subsolurile (reputate ca sinistre) ale Securitatzii si Militziei. M-am ales cu o Mein Kampf legata in piele cu coltzuri de sidef din 1923 (cred) pe care am sparlit-o fara mustrari de constiintz, salvand-o din amestecul de hartii, cenusa si apa care forma podeaua de atunci a securitatzii (dupa ce ambele cladiri, vecine, fusesera ciuruite de gloantze de toate calibrele si arse de lovituri de bazooka. In plin centrul orasului! Iata cateva din pozele pe care le-am facut atunci – intre 21 si 27-28 decembrie. Cei care sunt slabi de inger sa se abtzina sa priveasca (desi, cu toate ororile aratate zilnic la tv, cine mai e slab de inger, astazi? suntem cu totzii veteranii a nu stiu cate masacre si genocide…)
Danu's small world 